Absorbantele

Compania americană Kimberly-Clark a dezvoltat un material pe care l-a numit Cellucotton ( n.r. de la Cellulose, celuloză şi cotton, bumbac, în limba engleză), vata de hârtie, relatează BBC. Ernst Mahler, şeful departamentului de cercetare şi John C. Kimberly, vicepreşedintele companiei, vizitaseră fabrici de hârtie din Germania, Austria şi Scandinavia, unde au descoperit un material de cinci ori mai absorbant decât bumbacul şi, dacă era produs în masă, de două ori mai ieftin. În 1917, când Statele Unite au intrat în război, compania a început să producă vata de hârtie ca substitut al vatei de bumbac, la o capacitate de 115-152 de metri pe minut.

Dar asistentele de la Crucea Roşie au descoperit şi alte beneficii ale materialului şi au început să-l folosească în scop personal, pentru igienă.

La sfârşitul războiului, Crucea Roşie şi Armata SUA, principalii clienţi ai companiei, nu mai aveau nevoie de produsul pe care îl livra Kimberly-Clark, însă utilizarea alternativă a materialului avea să aducă firmei milioane de dolari. Compania a răscumpărat surplusul de vată de hârtie şi s-a reorientat către o altă categorie de clienţi. Noul produs, Kotex (n.r. Cotton texture, textură de bumbac) a fost lansat în luna octombrie a anului 1920.

Batistele de hârtie

Totuşi, absorbantele Kotex nu au fost uşor de comercializat, în principal din cauza faptului că vânzătorii erau bărbaţi, iar clientele evitau să le cumpere. Din acest motiv, compania a îndemnat magazinele să permită cumpărătorilor să lase banii într-o cutie şi să le ridice, fără să interacţioneze cu vânzătorul.

Profitul a început să crească, lent, dar Kimberly-Clark se aştepta la rezultate spectaculoase, aşa că a început să caute un nou produs. Bert Fourness a propus, ulterior, ca materialul obţinut din celuloză să fie călcat, pentru a se obţine o ţesătură mai fină şi mai moale. Noul produs, lansat în 1924, a fost denumit Kleenex şi a fost comercializat ca înlocuitor al batistelor din bumbac.

Lampa pentru bronzat

Se estimează că în iarna lui 1918 aproximativ jumătate dintre copiii din Berlin sufereau de rahitism, o boală care slăbeşte şi deformează oasele. Pe atunci, cauza afecţiunii nu era cunoscută, aceasta fiind doar asociată cu sărăcia. Medicul pediatru Kurt Huldschinsky a observat că pacienţii erau şi foarte palizi şi a decis să aplice un tratament experimental pe patru dintre ei. Huldschinsky şi-a pus pacienţii, între care se afla şi un băieţel de doar trei ani, să stea sub o lampă de cuarţ cu vapori de mercur, care emitea o lumină ultravioletă.

Medicul a observat că oasele celor mici au început să se întărească şi, începând din luna mai, i-a pus să stea la soare, pe terasă. Publicarea rezultatelor a generat un val de entuziasm în Germania, la Dresda, luminile stradale fiind demontate pentru a fi folosite în tratarea rahitismului.

Astfel, alimentaţia deficitară din timpul războiului i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să înţeleagă legătura dintre razele ultraviolete şi rezistenţa oaselor, iar lămpile UV, folosite astăzi pentru bronzat în saloane specializate, au devenit foarte răspândite şi accesibile.

Schimbarea orei

Ideea de a da ceasurile înainte primăvara şi înapoi toamna nu era nouă. Benjamin Franklin a propus acest lucru, în 1784, atrăgând atenţia asupra faptului că lumânările sunt irosite în serile de vară, pentru că oamenii mergeau la culcare după apusul soarelei, iar lumina naturală nu era valorificată în întregime, pentru că se trezeau după răsărit.

Propuneri similare au apărut şi ulterior, însă Primul Război Mondial a fost factorul decisiv care a dus la aplicarea acestora. Din cauza rezervelor tot mai scăzute de cărbune, nemţii au decis, în 1916, să dea ceasurile înainte cu o oră, pentru a profita mai mult timp de lumina naturală. Practica a fost abandonată după război, dar ideea fusese deja pusă în aplicare cu succes şi a revenit în anii '70.

Pliculeţele de ceai

Acestea nu au fost inventate pentru a rezolva o problemă din timpul războiului, ele fiind utilizate pentru prima oară de Thomas Sullivan, un comerciant american, în 1908. Sullivan a început să livreze ceaiul în săculeţi textili, pentru o mai bună păstrare şi un transport mai uşor.

Din greşeală, sau pentru că era mai convenabil aşa, clienţii au început să fiarbă ceaiul cu tot cu săculeţ. Ideea a fost popularizată însă de Teekanne, o companie germană, care a preluat conceptul şi l-a dezvoltat, începând să livreze trupelor de pe front ceai în plicuri din bumbac.

Ceasul de mână

Nici acestea nu au fost inventate special pentru război, dar popularitatea lor a crescut atât de mult, încât după încheierea conflagraţiei mondiale deveniseră deja metoda cea mai utilizată pentru a indica ora.

Până la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, cei care voiau să afle ora exactă purtau ceasuri de buzunar, de multe ori, prinse cu un lanţ subţire. În timp însă, sincronizarea precisă a devenit importantă pentru manevre militare ca barajele de artilerie, dar şi pentru aviatori, care aveau nevoie să aibă mâinile libere. Ofiţerii britanici au început să poarte ceasuri de mână în campaniile în colonii, notabil în al treilea război anglo-birmanez, în 1885 şi în războiul burilor, între 1899 şi 1902.

Utilizarea ceasurilor de mână a crescut semnificativ, însă, în timpul Primului Război Mondial, atunci când sincronizarea între liniile de infaterie, care avansau, şi barajul artileriei era esenţială. În 1916, compania H. WIlliamson spunea că "unul din patru soldaţi deţine deja un ceas, iar ceilalţi trei intenţionează să-şi cumpere câte unul, în cel mai scurt timp".

Cârnaţii vegetarieni

Cârnaţii din soia nu sunt bazaţi pe o reţetă inventată de comunitatea hipiotă, în anii '60, cel mai probabil în California, aşa cum ar crede cei mai mulţi, ba dimpotrivă, aceştia au fost produşi pentru prima oară în Germania, în timpul războiului.

Konrad Adenauer, primarul din Koln şi viitorul cancelar, căuta soluţii pentru a hrăni populaţia înfometată din cauza blocadei britanice.

Prima soluţie propusă de Adenauer a fost amestecarea făinei de orez cu orz şi făină de porumb românească pentru a produce pâine, în lipsa grâului.

Când ţara noastră a intrat în război şi resursele au început să scadă, primarul şi-a îndreptat atenţia spre soia, un substitul al cărnii. Patentul său pentru producerea unui cârnat din soia a fost refuzat de autorităţile germane, pentru că nu întrunea condiţiile menţionate în regulamente. Englezii au acceptat, însă, invenţia lui Adenauer, iar primul Friedenswurst, cârnatul păcii, a fost produs în 1918.

Fermoarele

Încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, numeroase persoane au încercat să găsească o soluţie pentru a încheia şi a descheia hainele mai rapid şi mai practic decât cu nasturi. Nenumărate combinaţii de catarame, ochiuri şi cârlige au fost testate, dar cel care a găsit soluţia cea mai bună a fost un suedez emigrat în Statele Unite, Gideon Sundback.

Propunerea sa, un cursor metalic care uneşte două şiruri de dinţi atunci când este tras, a fost adoptată de armata americană, care a utilizat-o pentru cizme şi uniforme, în special destinate marinei militare. După război, noile dispozitive au fost adoptate şi de civili.

Oţelul inoxidabil

Harry Brearly, un metalurgist din Sheffield, Regatul Unit, a fost rugat să găsească un aliaj dur care să fie folosit de armata britanică. Metalul folosit la acea vreme pentru ţevile armelor se îndoia şi ceda, în timp, din cauza temperaturilor foarte mari şi a frecării.

Brearly a adăugat crom oţelului şi, conform legendei, a aruncat piesele obţinute, nemulţumit de rezultat. Ulterior, metalurgistul a observat că mostrele abandonate în curte nu au ruginit, astfel descoperind oţelul inoxidabil. Acesta a fost folosit, în timpul războiului, la motoarele avioanelor, dar utilizarea sa cea mai frecventă, ca veselă sau instrumente chirurgicale, a apărut abia după încheierea conflagraţiei mondiale.

Comunicaţiile aeriene

Înainte de război, piloţii nu puteau să comunice nici între ei, nici cu cei de la sol. Armata se baza pe fire pentru a realiza legatura, iar acestea erau de multe ori distruse de tancuri, sau de salvele de artilerie.

Aviatorii trebuiau să recurgă la gesturi şi la strigăte, care erau rareori înţelese. Primele propuneri pentru rezolvarea acestei probleme presupuneau folosirea unor radiotelefoane în cabină, dar puternicul zgomot de fundal le făcea inutilizabile. Soluţia a venit la sfârşitul lui 1916, când au fost lansate căştile cu microfoane şi receptoare încorporate, deschizând drumul pentru aviaţia civilă.