100 de ani celebraţi de la naşterea uriaşului dirijor român în formidabila sală a Ateneului.

La Wimbledon, pe mitica arenă, cel mai mare dirijor din istoria tenisului a condus un concert istoric, cel care l-a certificat încă o dată că este cel mai mare: 7 titluri la simplu la Wimbledon precum Sampras, revenirea ca lider mondial pentru un nou record al tuturor timpurilor, cel de săptămâni petrecute pe locul întâi în lume.

Dacă Jim Courier a deschis drumul jucatorilor de baseball rătăciţi în tenis, dacă Nadal pare a fi un cowboy care aruncă lasoul spre fileu, dacă Roddick e lansatorul american de rachete, Federer este dirijorul. Loviturile nu sunt doar eficiente, ci mai ales elegante.

Iar tenisul, în esenţa sa, asta a însemnat de la începuturi, eleganţă, joc deschis, splendoare în iarbă. Din mişcările de rachetă ale lui Federer rezultă o simfonie de multe ori perfectă, aşa cum s-a întâmplat şi în această ultimă finală.

Sigur, uneori dirijorul Federer dă peste un muzician rebel care nu vrea să se supună baghetei sale, aşa cum s-a întâmplat cu Nadal care l-a învins de 18 (optsprezece) ori pe cel despre care se spune că este cel mai bun din toate timpurile. Asta e, şi Ahile avea un călcâi.

Radu Beligan este unul dintre marii fani ai lui Federer. Sergiu Celibidache era un mare pasionat de fotbal, stau mărturie fotografiile cu marele maestru lovind mingea sau privind un fotbalist profesionist în acţiune, fotografii prezentate fără complexe în holul Ateneului în timpul festivalului ce-i poartă numele.

Dan Grigore, pianistul despre care Celibidache spunea că este unul dintre cei mai mari din Europa, ar fi întotdeauna disponibil să acompanieze la pian cea mai bună echipă din istoria fotbalului, Brazilia ’70. De multe ori excelenţa în sport îşi dă întâlnire cu cele mai rafinate minţi ale lumii. Iar Federer, cu magia arătată în a opta sa finală jucată la Wimbledon, a propus lumii a opta artă: sportul.