Bine, atunci a fost şi mai spectaculos, Depor venind după o înfrângere şi mai grea în prima manşă, iar Milanul care era învins atunci cu 4-0 era deţinătoarea trofeului Ligii Campionilor şi nu cel mai arid Milan din era Berlusconi, cel din acest sezon.

Când deja mă grăbeam să cred că 2013 va fi anul lui Ronaldo şi că s-a sfârşit cu dictatura Messianică, a venit meciul ăsta cu cele două goluri pictate de genialul argentinian. Barcelona este o echipă formidabilă, are numai jucători buni, dar fără Messi toată povestea asta cu tiki taka era doar ca o ieşire la masă după care o conduceai până la scara blocului. Fără intrare în careu, fără marcat în poarta „adversă”.

Milanul a fost o echipă a extremelor eliminată de o trupă (aproape) perfect echilibrată, singura nuanţă care afecta acest echilibru al catalanilor fiind improvizaţia care persistă cu Mascherano în centrul apărării.

Pe culoarul Mascherano a apărut, de fapt, şi singura fisură în falanga catalană în faza în care Milan a avut o bară. Milan a însemnat însă cruzii Niang şi El Shaarawy în atac, vetaranii Ambrosini şi Abbiati în apărare. În rest, multă umplutură. Puştii au fost prea singuri în faţă, veteranii prea veterani în defensivă, campionii cu Milan din secolul trecut (literalmente) Ambrosini şi Abbiati arătându-şi uzura la al doilea gol al lui Messi.

Deseori am avut impresia de-a lungul anilor că, la Camp Nou, regizorul tv are drapelul catalan pus pe butoanele cu care construieşte transmisia. Impresia mi-a fost reconfirmată la acest meci. La căderea în careul Milanului al noului rege al simulărilor, Pedro, au fost prezentate prompt 3 reluări. Când însă mingea îl loveşte în mână pe Pique în propriul careu într-un moment de maximă tensiune spre finalul partidei, s-a uitat de reluări. Vorba sloganului, Barcelona e mai mult decât un club, reluările sunt o problemă de stat când e vorba de un henţ catalan.

Dincolo de magia lui Messi, de coregrafia monumentală a tribunei catalane, de calmul nefiresc al lui Jordi Roura, de clasa lui Iniesta sau de luftul atât de terestru al lui Busquets, momentul cel mai cel al serii pentru mine a fost golul lui Villa. Golul care o aducea, în sfârşit, pe Barca în avantaj la general şi care încheia un calvar de un an pe care l-a traversat cel mai mare golgeter din istoria Spaniei (l-a depăşit pe Raul în istoria naţionalei).

Răcnetul de bucurie de după gol a descătuşat frustrări acumulate într-un coşmar ce părea fără sfârşit. Iar happy-end-ul perfect a fost întregit de zâmbetul şi bătaia pe umărul lui Villa venite din partea celui cu care atacantul a fost într-un conflict teribil, Messi.