Omul care în ’76 a transmis în ţară emoţia momentului care va ţine pentru eternitate România în conştiinţa sportivă a planetei: acea notă de „1” a Nadiei Comăneci la Jocurile Olimpice de la Montreal. Momentul care a introdus în vocabularul limbii engleze o nouă expresie, „perfect ten”.
Anul trecut, în timpul turneului final al Campionatului European de fotbal, a decedat Ţopescu al Franţei.

Naţionala cocoşului galic a purtat atunci banderole negre şi a cerut permisiunea la UEFA de a ţine un moment de reculegere înaintea unui meci de la EURO. Nu vreau să ne aducem aminte de marile noastre nume numai într-un astfel de moment. Vreau să ne bucurăm de ei acum, să le arătăm preţuirea şi respectul cât suntem împreună aici.

Când aveam 10 ani, Ţopescu devenea interzis la tv. Spusese că jucători români de top merită să primească permisiunea de a semna cu cluburi din Occident. Deşi eram la o vârstă atât de mică, Ţopescu făcea deja parte din galeria eroilor mei alături de „Brusli” sau Omul Păianjen.

Şi nu pentru că avusese curajul să spună ceva ce nu se rostea în acele vremuri la tv, ci pentru că pentru mine era vocea care însoţea toate acele momente magice în care stăteam cu sufletul la gură la tv alături de marii sportivi ai acelor vremuri.

Ţopescu a fost precursorul google-ului în România. Era admirat de oameni pentru cultura sa şi pentru modul meticulos în care-şi pregătea comentariile într-o epocă în care accesul la informaţie era inimaginabil mai greu decât acum, când totul e la o distanţă de un click.

Eram un puşti, în cei 6 ani de izolare a lui Ţopescu n-am mai ştiut mai nimic despre comentatorul cu o popularitate uriaşă. Dar într-o seară de mai din 1989, când a început transmisia finalei Cupei Campionilor dintre Steaua şi Milan, am ştiut că el este la microfon deşi nu s-a prezentat la începutul comentariului, probabil o condiţie pentru a vorbi la acea finală. Prezenţa lui la microfon avea pentru imaginarul meu forţa transferului unui superjucător la Steaua chiar înaintea acelui meci.

Mai an, am comentat alături de legenda din copilărie chiar acel meci din mai ’89, finala Cupei Campionilor. A fost ca atunci când fotbalişti care în copilărie priveau la o mare vedetă ajung la un moment dat să se schimbe în acelaşi vestiar şi să joace alături de acel star.

A fost o experienţă formidabilă. Un om care a făcut istorie în televiziunea din România, dar care rămâne atât de modest, de politicos, de plăcut, de amabil. Alături de el, simţeam că sunt chiar în acea seară din ’89 pe Camp Nou.

„Brusli” şi-a mai pierdut din aură, Omul Păianjen e strivit de „operaţiile estetice” computerizate, însă Ţopescu a rămas pentru mine sinonim cu emoţia, înfruntarea, România marilor performeri.