În fascinantul nostru univers românesc din care nu întâmplător a plecat şi maestrul Eugen Ionescu, echipele sunt cele care mor iar fotbaliştii le supravieţuiesc.

Aşa se întâmplă şi în cazul lui Ionel Dănciulescu, un fotbalist care acum 20 de sezoane îşi începea formidabila carieră într-un derby craiovean Electroputere – Universitatea. Între timp echipele respective au murit, mai de moarte bună, mai împinse spre groapă, în timp ce Dănciulescu nu se mai opreşte din alergat, din dat goluri chiar şi-n Groapă...

Când eram puşti, am citit o nuvelă în care premiile pentru laureaţii Nobel erau călătorii în timp alese de cei premiaţi: laureatul în literatură mergea la o întâlnire cu Shakespeare sau Balzac, cel în fizică mergea să asiste la episodul lui Newton cu mărul şi revelaţia gravitaţiei şi tot aşa.

Cu Ionel Dănciulescu am impresia că sunt premiat cu câteva călătorii în timp. L-am văzut pe stadionul Dinamo când a fost celebrat pentru 200 de goluri marcate în prima ligă şi cu această ocazie m-am întors parcă în timp şi l-am revăzut pe Cămătaru, legendarul atacant care tocmai era depăşit de Dănciulescu în topul marcatorilor. Sigur, în faţa lui Dănciulescu rămâne Dudu Georgescu cu (încă) 37 de goluri în plus, dar Magul Balaci spune că „Danciu” este adevăratul golgeter al tuturor timpurilor pentru că Dudu mai dădea goluri şi peste plan în întrecerea socialistă pentru Gheata de Aur capitalistă.

Luni seară, am plecat din nou într-o călătorie fascinantă în timp cu Dănciulescu. „Corbul” a jucat în meciul său cu numărul 490 în prima ligă şi l-a egalat astfel pe omul cu cele mai multe partide, căpitanul Craiovei Maxima, Costică Ştefănescu. L-am revăzut cu ochii minţii pe fundaşul care mi se părea desprins din filmele istorice în timp ce Dănciulescu îşi marca printr-un nou gol o nouă frontieră în ceea ce priveşte numărul de meciuri jucate.

Despre marii atacanţi se spune că sunt nişte uriaşi egoişti, dar la finalul unui meci istoric Dănciulescu s-a grăbit să facă dedicaţii pentru alte două legende dinamoviste, Cătălin Hîldan şi Cornel Dinu. Anduranţa şi eficienţa lui Dănciulescu pot fi egalate doar de caracterul său: nu a făcut niciodată pe mofturosul afectat de faptul că a fost ocolit sistematic de selecţioneri şi atunci când a fost chemat s-a dezechipat repede pentru a-i da două lu’ Oliver Kahn.

A încasat precum Moşu Doroftei loviturile grele pe care i le aplica galeria dinamovistă la întoarcerea la Dinamo. Nu i s-a clintit un muşchi pe faţă când camerele s-au aruncat ahtiate pe el să surprindă reacţia marelui golgeter uitat pe bancă etapă de etapă de un italian revanşard.

La una dintre călătoriile în timp cu Dănciulescu pentru întâlnirile cu marile glorii pe care le-a depăşit, am reauzit un refren obsedant de la mijlocul anilor ’80: „două decenii de împliniri măreţe, două decenii de muncă şi avânt”... După atâtea recorduri preluate în 20 de ani de carieră, Corbu e-n stare să-i fure şi dedicaţia dictatorului...