Camp Nou, Barcelona – Real Madrid în campionat. Eram împreună cu un coleg cameraman la intrarea în tribuna oficială a stadionului Barcelonei. La un moment dat, ne abordează un tip care îmi cere să-i cedez pantofii.

E îmbrăcat într-un costum scump, nu pare să glumească iar pantofii mei n-au nimic special şi nici nu se potriveau cu ce era el îmbrăcat. Se grăbeşte să mă lămurească: sunt patru prieteni care au venit din Belgia să vadă El Clasico. Vrea pantofii mei pentru unul dintre prietenii cu care a venit. Spune că-mi oferă şi bani pentru a ceda pantofii pentru două ore, cât durează partida.

Erau într-o situaţie disperată. Cei patru aveau invitaţii în loja de onoare, cel mai exclusivist loc din stadion. Toţi cei patru belgieni erau îmbrăcaţi impecabil, în costume, dar unul dintre ei îşi pusese nişte pantofi de sport albi, altfel foarte trendy. Iar la intrarea în loja oficială i s-a spus foarte clar: eticheta este riguroasă, accesul în acea zonă a stadionului se poate face doar cu pantofi de culoare închisă…

Prietenii s-au solidarizat cu “victima” şi niciunul nu dorea să intre până când nu rezolvau problema pantofilor. Şansele erau minime, cine îşi cedează pantofii într-o astfel de situaţie? Dar am apărut eu…

Prima reacţie a fost să refuz, normal. Apoi însă mi-am dat seama de potenţialul poveştii pentru un reportaj tv. M-am întors la grupul de belgieni care păreau déjà împăcaţi cu soarta. Le-am spus că sunt de acord, că nu vreau niciun ban, dar că vreau să filmez această poveste şi că vreau nişte declaraţii pe cameră pentru reportaj. Au fost mai entuziasmaţi decât de orice fază ar fi făcut Messi.

Am făcut schimbul. Belgianul era mai înalt şi purta cu vreo 3 numere mai mult. Am intrat încălţat în şalupele lui la masa presei, el a intrat “pe poante” la loja oficială deşi pantofii nu i se potriveau “de nicio culoare” cu costumul. Nu mai conta, erau de culoare închisă şi cei de la intrarea în lojă au acceptat chiar dacă am făcut schimbul în faţa lor.

Pantofii mei au stat la Barca - Real în apropierea celor doi preşedinţi ai granzilor Spaniei. După meci, ne-am întâlnit pentru a ne recupera pantofii. Ai mei erau distruşi, belgianul trăia pe picior mare… N-a mai contat. Am plecat de la stadion fredonând “I’m walking in my shoes” a lui Depeche Mode, consolat că mi-a ieşit de un reportaj mai puţin clasic de la un El Clasico.