Într-o ceremonie rece, la hotelul celui care l-a retras aproape cu forţa, Dănciulescu a primit, în mod simbolic, sacoul de birocrat care să înlocuiască tricoul de golgeter chiar din mâinile patronului care i-a pus abrupt capăt carierei.

Când Negoiţă l-a ajutat pe Dănciulescu să-şi pună sacoul, „Corbului” părea să-i fie pusă pe umeri o „haină de forţă”. Dănciulescu declara deunăzi că vrea să joace până la finalul sezonului, că este convins că mai poate. În paralel, Negoiţă afirma, uşor plictisit de frecvenţa cu care era întrebat despre soarta golgeterului, că nu se mai pune problema ca Danciugol să mai joace şi că i se va găsi o linie secundară pe care să fie garat...

Au fost prieteni de-ai lui Dănciulescu, foşti colegi de performanţă pe teren, care au susţinut că golgeterului i se face o mare nedreptate. Florentin Petre, de exemplu, a clamat că Dănciulescu „se pregăteşte ca nimeni altul”. Şi, în virtutea acestui lucru, Dănciulescu ar fi meritat în continuare să fie pe teren. Pun pariu că aşa se poate spune şi despre Bănel Nicoliţă şi asta nu-l împiedică pe inegalabilul maratonist al fotbalului să fie rezervă la Nantes. După ce a fost împrumutat acolo de Saint Etienne.

Dănciulescu a adus aminte în acest sezon de un alt nume uriaş care a îmbrăcat tricoul lui Dinamo şi care a fost tras pe linie moartă de un „plebeu”. Aşa, „pregătit ca nimeni altul”, Dănciulescu s-a întâlnit în debutul sezonului cu un anume Bărbuţ, jucător căruia, la penuria de diacritice de pe la noi, cei mai mulţi îi pronunţau numele precum cel al sportului preferat al selecţionerului României. „Barbugiul” Timişoarei i-a subtilizat mingea „Corbului” şi, după o cursă de o jumătate de teren, nu s-a mai oprit cu ea decât în poarta lui Dinamo.

Cam cu 10 ani în urmă, un alt uriaş care-şi parca Ferrariul în Ştefan cel Mare pentru finalul carierei, Gică Popescu, s-a întâlnit pe teren cu un moldovean, culmea, spirt pe gazon, Guriţă. Şi mi l-a luat Guriţă al meu pe Baciul generaţiei de aur la nişte sprinturi într-un Oţelul-Dinamo de l-a „rugat” apoi toată peluza dinamovistă pe Baci să plece. Şi Baciul dus a fost pe-un picior de play, pe-o Guriţă de rai...

În urma lui Dănciulescu rămân nişte fapte de arme „incontestabile”, ca să împrumutăm ticul verbal al celui care l-a condus pe Dănciulescu pe „ultimul drum fotbalistic”, Cornel Dinu. Golul din acel 4-2 de neuitat reuşit de Dinamo în Ghencea, „Zborul Corbului” i-ar fi zis americanii, este probabil şi pentru Danciu cea mai frumoasă amintire în tricoul câinilor. Pentru mine, rămâne puternic în memorie golul de la Roma cu Lazio, cel mai frumos gol cu capul marcat de un român în cupele europene... Şi sigur, cele peste 200 de goluri marcate în prima ligă...

E adevărat, multe dintre ele în vremuri în care Cooperativa era în floare... Şi, printre toate acestea, o ironică performanţă: simbolul dinamovist, cu peste 150 de goluri marcate pentru câini în campionat, are mai multe reuşite în Clasicul fotbalului românesc împotriva lui Dinamo decât pentru câini...