Mi se părea uşor ireal să descopăr că suntem vecini de cartier. Ea venea dintr-o lume de basm în care oamenii erau eleganţi, erau fotografiaţi pe Croazetă în nuanţe de alb şi negru, aveau distincţie, clasă, substanţă. Iar cartierul în care ne intersectam are nuanţe de Pakistan.

Era frumoasă şi acum, la bătrâneţe. Firesc, doar fusese teribil de frumoasă în tinereţe. Avea o ţinută impecabilă şi pe stradă, chiar şi în zilele grele de iarnă. Atunci îmi imaginam că firele albe de păr sunt doar un capriciu al vremii. La intersecţie nu atrăgea privirile. Aveam o satisfacţie egoistă, că doar eu mă bucur de prezenţa sa extraordinară.

Nu ştiam că mai joacă în teatru. Sau că în 2011 se lansa un nou film cu ea. În memorie aveam însă pregnantă imaginea sa de acum mai bine de o jumătate de secol din „Valurile Dunării”, filmul în care juca alături de uriaşul Liviu Ciulei. Erau precum Liz Taylor şi Richard Burton.

Marţi seară am auzit la ştiri că a murit. Succesiunea titlurilor din jurnal mi s-a părut atât de perfectă pentru absurditatea cotidiană. După anunţarea decesului ei, a venit instant titlul ştirii următoare în care ni se spunea că una, Mădălina Ghenea, a fost fotografiată cu unu’ care nu este concubinul ei oficial şi faimos, Gerard Butler.

Mi-am adus aminte de cum mi-a spus odată în direct la tv Dragoş Săvulescu, omul a cărui fostă soţie a dat comunicat la Mediafax ca să spună că el, fostul soţ, nu este homosexual, că dacă aş avea o relaţie cu o tipă precum Ghenea respectul bărbaţilor faţă de mine ar creşte.

Ca să pun în termenii manelistici în care gândeşte fantele ce-şi cumpără cărţI asortate la fotoliile din bibliotecă, dacă reuşeşti să trăieşti alături de o femeie precum Doamna din ştirea precedentă, poţi fi sigur de respectul bărbaţilor care contează.

Avem şi acum actriţe bune. La ultimul Cannes, premiul de interpretare feminină a fost câştigat de două românce. Dar actriţe precum Irina Petrescu nu mai există în România.

Sunt atât de trist dar cumva consolat de faptul că am putut să o conduc de câteva ori cu privirea în ultimii ani, în timp ce ochii minţii transpuneau peste silueta de acum imaginea actriţei ce m-a fermecat în adolescenţă.