La un pupitru apropiat stătea Michael Jackson. Nu cred că i-a răspuns cu un „Hello, Mister Stolo!”, dar pe scenă a răspuns fantastic. A fost primul megastar venit să încânte pe Dâmboviţa. Şi după el timp de 20 de ani crema muzicii mondiale şi-a făcut drum şi pe la Budapest. Ăăă, sorry, Bucharest...

Au fost însă şi nume care n-au ajuns din păcate pe aici. Puţine dar de soi. Cam pe vremea când Michael Jackson declanşa în România postrevoluţionară o revoluţie a spectacolelor muzicale, în Franţa se făcea tot mai auzită o voce coborâtă parcă din teatrele de operă. O apariţie care avea să revoluţioneze şi ea conceptul de concert. Mylene Farmer a combinat fantastic vocea sa extraordinară şi avangardismul costumelor şi al scenografiei.

Am aşteptat ani în şir ca Mylene Farmer să-şi facă drum pe aici pe unde Patricia Kaas a bătut cărare. Până la urmă, „Mylene n-a venit la munte” aşa că m-am dus eu la ea. La Paris, la Palais Omnisports, o polivalentă cum ne îmbârligă în fiecare campanie electorală primarele Oprescu că vom avea şi evident că nu avem.

Că, dacă nu e cu deadline de la UEFA sau ceva de genul ăsta, cum a fost la Arena Naţională, evident că nu se face decât din gură. Dar să sperăm că după ce revoluţionarul Oprescu va termina prima „autostradă suspendată paralelă cu şoseaua de centură” din lume, proiectul său de spitalul 9, atunci îşi va sufleca mânecile şi pentru o sală civilizată cum are orice capitală în Europa asta numai Bucureştiul nu.

La Palais Omnisports te întâmpină o construcţie pe care a crescut buruianu’ la greu. Pereţii oblici ai sălii, până la acoperiş, sunt „tapaţi” cu un gazon perfect tuns de stai şi te tot întrebi cum fac de îl păstrează impecabil pe toată clădirea. Mii şi mii de oameni umplu sala, Mylene are acelaşi magnetism ca şi acum 10 sau 20 de ani, dar intrarea se face şi cu câteva minute înainte de concert în condiţii absolut relaxate pentru că arhitecţii şi-au „găurit” proiectul cu zeci de intrări, astfel că accesul e perfect fluidizat.

În sală, lume mişto, cu o medie de vârstă un pic mai ridicată dar nu foarte ci numai atât cât trebuie ca să mă simt printre „ai mei”. Mai mult, în sală vezi Franţa clasică, de acum o jumătate de secol, adică albă. Scuzaţi-mi observaţia ce poate părea cu conotaţii rasiste, dar chiar mi se pare interesant cum muzica poate „segrega”, cum poate decanta ceea ce pe străzile Parisului este imposibil să mai „decantezi”... În tribune, un cântăreţ la mare modă pe acolo pe care evident că nu-l ştiu şi un moş de-al meu, Jean Rochefort, actor de pe vremea când doar umorul era 3D, de te apuca să te gâdile prin toţi porii şi ajungeai să te tăvăleşti prin scaun de râs.

Şi apoi Mylene. Mai high-tech ca niciodată. Intrarea în scenă e de Războiul Stelelor. Iar ceea ce nici George Lucas nu şi-a imaginat în Star Wars se întâmplă în faţa mea. 4 roboţi dansează pe scenă în jurul unei soliste care reuşeşte performanţa fantastică de-a fi la fel de naturală şi în cele mai futuriste contexte imaginate de echipa sa dar şi în momente de un lirism gen Edith Piaf. Mylene reuşeşte să se reinventeze perfect pentru secolul 21, dar atunci când se întoarce la hiturile de acum 10-15 ani publicul se transformă într-un cor impunător căreia solista îi cedează prim-planul.

Efectele video pot sta alături de ce am văzut la concertul maestrului Waters. Roboţii care dansează şi care au chiar soloul lor sunt ireal de expresivi cu mişcările lor perfect sincronizate cu muzica şi ochii lor fosforescenţi. Dansatorii mai puţin metalici au o coregrafie de zile mari. Duetul cu Gary Jules, faimos datorită hitului Mad World, face toţi banii. Fiecare piesă are „povestea” sa imaginată de o echipă de o inventivitate debordantă.

Mylene e fabuloasă, vocea ei rămâne unică, unind opera şi sala „populară”. Dar mintea îmi e tot la favoritul meu, Oprescu, la ieşirea de la concert. Târziu, în noapte, metroul te aşteaptă cuminte la gura sălii să te ducă în orice colţ al imensei metropole. Dar e firesc ca domnul doctor să-şi spună că Micul Paris merită un program mai mic la metrou. Plus că orice doctor ţi-ar spune că mersul pe jos e sănătos...