Impactul n-a mai fost atât de puternic ca la prima întâlnire, dar un show al nemţilor de la Rammstein rămâne mereu o experienţă sonoră şi vizuală unică.

Când urcă pe scenă, piromanii de la Rammstein chiar le zic cu foc. Ritmul teribil, energia degajată, senzaţia de gotic şi grandoare, vocea de solist de operă a vocalistului principal Till Lindemann, toate se potrivesc perfect cu flăcările care inundă în cel mai estetic mod cu putinţă scena.

Nu ştiu cât de mult apreciau această baie de foc pompierii cantonaţi pe la porţile de acces...

Sunt deja aproape două decenii de când cei de la Rammstein au readus limba germană pe scene de concert în faţa a milioane de fani din toate colţurile lumii. Îmi aduc aminte de primul moment în care i-am văzut, în cel mai neaşteptat loc cu putinţă având în vedere stilul lor rebel, provocator, plin de forţă: la Monte Carlo... Erau nişte necunoscuţi în afara Germaniei, dar deja de la Leipzig până la Munchen se asculta la greu muzica lor, şi atunci s-au ales cu un disc de platină pentru ce reuşeau în ţara lor. Rammstein nu a cedat pentru a evada din spaţiul său cultural, nu a făcut concesii precum alte mari trupe germane care au cucerit lumea doar cu ajutorul limbii engleze. Băieţii răi plecaţi din Estul comunist al Germaniei au dat marea lovitură rămânând fideli limbii lor şi folosind engleza doar în contexte ironice, în care tocmai că înţepau fast food-ul culural american la care se hrăneşte acum o întreagă planetă golită tot mai mult de identitate. Era atât de interesant să vezi zeci de mii de români „anglofili din Micul Paris” cum scandează în germană „ Du hast mich”...

Cu ocazia împlinirii respectabilei vârste de 50 de ani, solistul Till Lindemann şi-a spus să marcheze intrarea în cea mai înţeleaptă perioadă a vieţii cu o scenă de sex anal realizată împreună cu un coleg din trupă pe scenă, totul asezonat cu o uriaşă „ejaculare” către publicul care, deşi era destul de încins, n-a trăit chiar în delir această descătuşare artistică. Mă uitam chiar lângă mine la copilul de 3-4 ani ţinut pe umeri de părintele uşor... neinspirat, aş spune.

Cu toate eventualele derapaje pentru unele spirite mai „aşezate”, cu toată scenografia laborioasă şi mereu extrem de inspirată, Rammstein rămâne o trupă specială în primul rând pentru muzica sa atât de individualizată, pentru soundul său marcă înregistrată, combinaţie perfectă de rock şi inflexiuni electronice. Şi peste toate tronează limba germană, creată parcă la comandă pentru muzica lor de-o agresivitate monumentală.