fara sa-si inchipuie ca urmasul acestui artefact va fi folosit intr-o buna zi de George Costanza pentru a manca Snickers. Drumul furculitei catre Seinfeld a trecut prin bucatariile Greciei antice, ale Imperiului Roman, ulterior si prin mormintele unor dinastii din China.

La vremea aceea obiectul avea doar doi dinti si se folosea exclusiv la prepararea si servirea mancarii. In fata farfuriilor pline oamenii isi faceau treaba cu degetele, linguri si cutite. Unii aristocrati mai culeni foloseau cate doua cutite pentru a opera carnea din farfurie.

Undeva prin secolul 7, nobilimea din Orientul Mijlociu a inceput sa foloseasca furculite si la masa. Se pare ca migrarea instrumentului din bucatarie catre masa nu a fost neaparat o chestiune de practica ci mai mult una de eticheta burgheza, aceasta noua constiinta a bunului gust in randul populatiilor urbane instarite. Intre secolul 7 si secolul 13 furculita a devenit un instrument obisnuit la mesele nobilimii bizantine.

In secolul 11 sotia bizantina a unui Doge venetian a adus furculite in Italia, unde a mai durat vreo cinci secole pana cand lumea sa ajunga sa le foloseasca in mod curent.

Ajungem in 1600, in Italia, unde clasele superioare si negustorii obisnuiau deja sa mearga in vizite cu propriile linguri si furculite asezate frumos in cutii numite “cadene” (can you spell medieval bling?).

Obiceiul a fost introdus si la curtea franceza de catre anturajul Caterinei de Medici, proaspat casatorita cu regele Henric al II-lea. Francezii radeau de italieni ca si-o ard in fitze efeminate. Italienii radeau de cata mancare pierdeau francezii pe drumul dintre mana/ lingura/ cutit si gura. Olandezii deschideau prima fabrica Grolsch. Pe final de secol 17 s-au prins si francezii ca se face misto de ei si au inceput sa adopte furculita mai volontiers.

Din ciclul “meanwhile, in the kitchen” – sa vezi trip in Anglia. Furculitele au aparut cam in aceeasi perioada, aduse din Italia de Thomas Coryate, scriitor si calator, primul englez care a facut un “Grand Tour” al Europei. Thomas s-a ales cu porecla “Furcifer” (latina: purtator de furca, canalie), iar conationalii lui s-au revoltat in fata instrumentului perceput ca efeminat si inutil. Biserica Romano-Catolica s-a enervat de-a dreptul, considerand furculita o “delicatete excesiva” si o adevarata insulta la adresa divinitatii:

“Dumnezeu, in intelepciunea Sa i-a dat omului furculite naturale – degetele. Este asadar o insulta la adresa Lui sa le inlocuim cu furculite artificiale de metal”. S-au linistit prin 1633 cand regele Charles I a declarat ca “Este decent sa folosim furculite!”, afirmatie ce anunta inceputul meselor civilizate si in Anglia. A mai durat un secol pana ca furculita sa fie acceptata si de clasele inferioare.

Pe la jumatatea secolului 18, in timp ce francezii si englezii se obisnuiau cu diabolica inventie (descoperind timid ca tacamurile de masa pot fi o noua oportunitate de a-si etala statusul in fata musafirilor), nemtii pareau sa se prinda ca furculita is here to stay si dezvoltau design-ul curbat cu 4 dinti, devenit standard in cele mai multe parti ale lumii din secolul 19 pana in zilele noastre.

Furculita este genul de obiect care ilustreaza cum design-ul destept exercita influente colaterale in lifestyle-ul utilizatorilor. In Anglia de exemplu, acceptarea furculitei a incurajat diversificarea meniurilor cu retete continentale care erau greu de mancat cu “furculite divine”, cutite sau linguri.

Se pare ca si obiceiul servirii unui sorbet la jumatatea mesei a aparut din cauza furculitei: majoritatea familiilor aveau un numar limitat de furculite, servirea sorbetului le dadea timp sa spele tacamurile pentru felurile urmatoare.

Productia de masa si noile mijloace tehnologice aparute incepand cu secolul 19 au permis democratizarea furculitei. Clasa mijlocie isi dorea sa emuleze nobilimea care trecuse de la “ce-i cu mizeria asta diabolica?” la seturi cu mai multe tipuri de furculite adaptate diferitelor feluri de mancare.

Astazi, in functie de nevoile gospodariei, un set standard de tacamuri poate contine cinci furculite: furculita pentru carne, furculita pentru peste, furculita pentru salata, furculita pentru desert si furculita pentru fructe de mare. In arsenalul colectionarilor mai putem gasi si alte furculite specializate, pentru homar, fructe, inghetata, patiserie, melci sau stridii. Pretty Woman much?

Incepand cu secolul 20 au inceput sa apara design-uri “inovatoare” de furculite care desi au smuls multe “moama, ce cool e asta!” nu au reusit niciodata sa atinga succesul mainstream al furculitei clasice. Cel mai popular exemplu este “the spork” (linculita?), o combinatie intre lingura si furculita menita sa reduca numarul de tacamuri la masa; a fost un hit doar in fast-food-uri si armata.

Era digitala ne aduce binecuvantarea site-urilor de design, unde gasim furculite “twister” pentru spaghete, finger forks – sau capete de furculita pentru degete, cap de furculita pentru chopsticks, set de cutit + furculita care se transforma in chopsticks prin asamblare, furculita-avion pentru copii, furculita-desfacator Airplaine forkde bere (wtf?), furculita cu ventilator care raceste mancarea (din ciclul “sufla furculita malaiata in gura lenesului gadgetofil”), furculita pentru popcorn cu solnita incorporata sau furculita cu roata zimtata pentru pizza care ne permite – uau! – sa taiem si mancam pizza folosind un singur instrument.

Poate ca mi-o ard eu romano-catolic, dar cand vine vorba de pizza si popcorn nu concep instrument mai desavarsit decat “furculitele divine” – aka degetele.

The fantastic forksMa astept ca viitorul sa ne aduca furculita cu microcip programata sa se autodistruga cand utilizatorul depaseste numarul de calorii prevazute in dieta. Modelul marketat pentru ipohondrii va promova intens functia de alerta care te avertizeaza daca mancarea din farfurie nu este tocmai proaspata, contine E-uri sau surprize de la ospatari.

Acestea fiind spuse, am incalecat pe o sa si iti urez mese cu delicatese si cu furculite normale.

Sursa: experimentalist.ro