„A fost extrem de surprins să constat, copil fiind, cât de diferită este partea nevăzută a Lunii, prima dată când am văzut o machetă a corpului ceresc”, îşi aminteşte Jason Wright, asistent de astrofizică la Universitatea de stat din Pennsylvania. „Erau numai munţi şi cratere. Dar unde erau mările? Se pare că acesta a rămas un mister nedezlegat din anii `50”. Mările selenare sunt câmpii uriaşe apărute în urmă cu sute de milioane de ani, datorită activităţii vulcanice. De pe Pământ ele apar ca nişte pete uriaşe pe suprafaţa Lunii, notează huffingtonpost.com.

În timp ce partea vizibilă a Lunii este aproape plină de aceste pete, partea nevăzută – observată pentru prima dată în imaginile captate de sonda sovietică Luna 3, în 1959 – prezintă doar câteva pete.

Cercetătorii Universităţii din Pennsylvania susţin teoria potrivit căreia lipsa mărilor pe partea nevăzută a Lunii este legată de diferenţa de grosime a învelişului selenar: partea nevăzută a Lunii are un înveliş mult mai gros faţă de partea pe care o vedem noi.

Deşi teoriile privind formarea Lunii diferă, majoritatea oamenilor de ştiinţă consideră că Luna s-a format în urma coliziunii dintre Pământ şi un corp ceresc de dimensiuni considerabile, în urmă cu 4,5 miliarde de ani.

În urma impactului, atât Pământul, cât şi satelitul format astfel erau extrem de fierbinţi. Partea dinspre Pământ s-a răcit mai lent din cauza căldurii puternice terestre. Partea care nu a fost expusă acestui proces s-a răcit mult mai repede, formând un înveliş mai gros dintr-un amestec de aluminiu şi calciu, potrivit noii teorii. Când magma lunară s-a revărsat, creând mările selenare, partea nevăzută a Lunii, având un înveliş mai gros, a fost mai puţin afectată de acest proces.

În concluzie, acest înveliş mai gros – şi efectul ce constă în lipsa mărilor – explică motivul pentru care cele două jumătăţi ale Lunii sunt atât de diferite.