Apropo, cred că a fost destinul meu să fiu toată viaţa pe Orange, că nu pot uita momentul magic din copilărie când ne-a fost instalat fixul portocaliu la care am purtat apoi, în adolescenţă, toate dicuţiile alea de câte două ore cu vecina, cu colega…

Dacă descoperi că ţi-ai uitat mobilul acasă, te întorci să-l iei. Dacă nu te mai poţi întoarce, nu-ţi revii toată ziua. Şi te întrebi cum mii de ani oamenii au trăit fără un astfel de accesoriu. Cum, cu un apel pe mobil, se rezolva, de exemplu, confuzia tragică din Romeo şi Julieta…

Bine, jumătate din populaţia actuală a planetei n-a vorbit vreodată la un telefon, fie el fix sau mobil. Zic că merită reţinut un astfel de detaliu într-o vreme în care prinde tot mai mult ideea că lumea ţine de la mall-ul din Băneasa până la Rambla din Barcelona.

Prima persoană la care am văzut cu mobil era un coleg. Primise telefonul de la firmă. Se întâmpla acum vreo 18 ani, să zic… Din fericire, el era şi unul dintre cei mai solizi din redacţie. Un detaliu esenţial, pentru că nu oricine putea ridica de la pământ acel prim mobil pe care l-am văzut. Îl purta într-o geantă specială, părea un soldat de la transmisiuni pe linia frontului.

Cel mai tare era atunci când în tramvaiul cu care era venea la redacţie, se întâmpla să-i mai sune “imobilul”. Se uitau bătrânele la el cum se uitau babele de pe lângă Ploieşti când fusese paraşutat soldatul negru american în al doilea război mondial.

Demult, pe vremea când nu fusese încă lansat pe stadioanele noastre modelul de mobil “Argăseală”, cu acoperire din lojă până la bancă, să vii cu un astfel de telefon în tribune era cea mai fiţoasă fiţă. Îmi aduc aminte că în Cotroceni, pe stadionul construit în primul rând pentru fiţe, în negura anilor ’90 am văzut un domn care a venit la meci cu un telefon din acela baban cu care te învârteai prin casă, mobil de apartament, cu o antenă de vreo juma’ de metru, pe care omul îl luase cu el şi-l plimba important pe promenada din faţa tribunei oficiale. Avea omul mobil, cum mai avea doar 0,1% din stadion? Avea...

Peste ani, tot de prin periferia fotbalului a venit şi cea mai haioasă fază mobilo-telefonistică de care am auzit în ultima vreme. Un domn care s-a făcut cunoscut ca prieten/aghiotant de-al lui Chivu a sosit la Buftea, la studiouri, şi, la un moment dat, foarte preocupat, a venit lângă un grup de colegi de-ai mei şi i-a întrebat dacă n-au un încărcător de Vertu la ei ca era probabil omu’ pe descărcatelea. Colegii însă preferaseră să-şi ia un apartament, o maşină, ceva, de banii de Vertu. Şi-un laptop de banii de încărcător...

Cu ani în urmă, am tot râs de fenomenul Titanic. Şi, într-o dimineaţă, am intrat într-o sală de cinema, când iureşul trecuse, şi am lăcrimat alături de o bătrânică la faimosul naufragiu. Apoi, am ironizat la greu delirul declanşat de personajul cu coadă, dar într-o seară, am comutat pe HBO exact când începea Avatar şi am rămas până la final. Mai nou, luasem la ţintă aifoniada. Şi da, la început de an, când bătea vântul prin magazinele părăsite de cumpărătorii aflaţi la siestă, mi-am luat cinciul.

Sau „cinciarul”, cum, cu admiraţie, a exclamat o colegă foarte în tendinţe când l-a văzut. Şi aşa am experimentat în aceste săptămâni senzaţia că, oricât de mult ai purta un Dostoievski în mână, ai aduce vorba de-un Von Trier sau ai rosti ceva din Nietzsche, nimic nu se compară cu freamătul provocat în jur de scoaterea din buzunar a unui iPhone 5.

Mă rog, îmi trăiesc ultimele zile de glorie, că deja apărură pozele cu şesarul...

Sunt de-o seamă cu mobilul. Şi sper că vom părăsi împreună scena. Peste nişte decenii, oamenii îşi vor aduce aminte amuzaţi că părinţii lor duceau un obiect la ureche pe stradă pentru a vorbi. Când ei cine ştie cum vor mai comunica atunci...