După 7 ani, Depeche Mode s-a întors la Bucureşti, de această dată pentru a ne aduce nişte noi „sunete ale universului”. Am retrăit însă vechea poveste. Publicul priveşte cu îngăduinţă noua sforţare a unei trupe ce vrea în primul rând să-şi demonstreze sieşi că mai există din punct de vedere creativ.

De cele mai multe ori, aceste creaţii de maturitate nu au însă forţa, originalitatea, impactul cântecelor cu care artiştii vin în primele valuri ale carierei. Cred că în muzică e tot mai greu să te reinventezi pe măsură ce treci de o anumită vârstă în comparaţie cu ce se intâmplă, de exemplu, în literatură sau în cinema şi teatru.

Dar Depeche Mode a adus cu ea şi vechiturile. Şi a fost ca în Cenuşăreasa. S-a lăsat seara, în picioare parcă mi-am revăzut pantofii cu tăbliţă în vârf şi în completare blugii burlan şi helanca neagră. Sigur, magia a durat, ca şi în basm, până spre miezul nopţii, când concertul s-a încheiat iar garderoba de acum 20 de ani a dispărut subit.

Parcă au fost mai puţini oameni faţă de acum 7 ani, pe vechiul stadion Naţional. Dar atunci era prima oară, iar Depeche Mode era cu 7 ani mai tânără. Însă au fost şi acum vreo 45.000 de fideli. Sigur, mult mai puţini decât a putut să aducă USL pe Arena Naţională. Nu mai poate nici Dave să ţină pasul cu carisma doctorului Ponta sau cu magia vorbelor ca din almanahe ale lui Vanghelie.

Mi-a plăcut media de vârstă a spectatorilor. Una destul de ridicată. Eram acolo generaţia care ieşea din hăul comunismului ţinută de mână de Depeche Mode.

De aceasta dată, băieţii din Anglia au venit cu maşina timpului şi ne-au dus din nou la liceu, la facultate, în nopţile în care ştiai, chiar dacă nu distingeai piesa, că la chindia/paranghelia de la etajul 7 s-a pus „Personal Jesus” după tropăiturile din podea.

Forma lui Dave, vocală şi fizică, este remarcabilă. Luminile şi partea video a concertului rămân în nota elegantă şi atât de originală a trupei. Misterul, ritmul, forţa dar şi lirismul sunt intacte în spectacolul unei trupe care entuziasmează în continuare oameni de toate vârstele şi cu piese ce au peste 30 de ani…

Mi se pare remarcabil, imaginează-ţi că te entuziasmai în anii ’80 pe o muzică venită din anii ’50…

Am tresărit poate un pic în plus când am auzit referenul “Try walking in my shoes”, cu care mi-am “colorat” storyul de la un Barca – Real atunci când i-am dat unui om pantofii mei pe care mi i-a cerut pentru că nu era lăsat să intre la loja oficială de pe Camp Nou, unde avea invitaţie, deoarece nu purta pantofi de culoare închisă.

Şi, evident, mi-a zburat gândul spre Liverpool, când am fredonat “I just can’t get enough”, refrenul pe care peluza The Kop i l-a dedicat lui Luis Suarez. Era însă o seară în care lucrurile mergeau perfect pentru Dave Gahan şi Andy Fletcher, fani Chelsea. Torres şi Ivanovic i-au aşteptat să termine concertul pentru a marca golurile cu care Chelsea a cucerit trofeul Europa League…