Stau si ma gandesc uneori, de ce lupt? De ce intru in competitii? Chiar nu am un raspuns, nu ma atrage nimic in mod special, nu pot sa dau nici macar UN motiv, insa simt o atractie fatala spre a-mi trece numele pe lista.

Majoritatea barbatilor se complac in modestie, moderatie, moliciune. E ok, nu critic pe nimeni. Nu toti barbatii sunt Hercule si nu toti sunt facuti sa lupte la Termopile. Dar nu vreau sa scriu despre ei, nici despre cei care se nasc si mor in sala de forta.

Vreau sa scriu despre mine. Eu sunt un luptator. Nu, nu ca principiu, nu "vorba vine". Pe bune. Ma bat. Ma lupt, mano a mano, 1 la 1. Stiu, nu par, dar sunt.

Duminica asta plec la Campionatul Mondial de Jiu Jitsu Brazilian. Fac parte din primul lot national al Romaniei care se deplaseaza la aceasta competitie. Tare, nu? O sa va povestesc putin despre experienta mea inainte de acest mondial, si ce inseamna sa te dedici „trup si suflet” unei pasiuni.

Pentru oamenii normali poate suna urat ceea ce urmeaza sa citeasca, complicat, neinteresant… insa nu e nimic placut, nu e nimic poetic intr-un sport de contact. Durerea doare, si la sala, si in competitie. Antrenamentele sunt pline de transpiratie si senzatii de voma, nu de citate si clipuri motivationale. Sa incepem:

Antrenamente. Am 6-7 antrenamente pe saptamana si am incercat sa ajung macar la 3-4 dintre ele, pentru ca ma impart intre serviciu, antrenamente, grupa de copii si alte responsabilitati pe care le am. Antrenamentele tehnico-tactice sunt cele mai importante, iar baietii alaturi de care te antrenezi iti reflecta valoarea pe saltea. Jiu Jitsu este un sport de echipa. Eu ca luptator, fara ei, as fi 0.

Conditionare fizica. Asta e cea mai grea parte. Sunt genul de sportiv care e in forma indeajuns cat sa reziste la antrenamente, insa nu merg la sala decat in preajma concursurilor. Dar pentru acest Mondial am scos plamanii din mine. Urasc conditionarea, desi imi place sa lucrez la sala de forta. Ma omoara circuitele, sa stai sa ridici 7 minute la rand diferite greutati este extrem de epuizant pentru psihic. Insa prefer sa-mi fie rau in sala, decat pe saltea.

Sacrificii. Nici nu stiu de unde sa incep. De o luna de zile nu mai vad altceva decat antrenamente, odihna, antrenamente si odihna. Fac schimb de ture ca sa pot ajunge la sala si bag conditionare la 12 noaptea. Da, frate, cand unii abia se tarasc pana in pat, eu incep antrenamentul iar asta pentru ca in California, acolo unde va fi concursul, e 2 dupamiaza la ora aia, adica e cam ora la care voi intra eu pe saltea.

Mind chess. Multi intra in acest joc inainte de competitii, si de cele mai multe ori ajung sa aiba prea putine "piese" pe tabla, sau chiar iau MAT in jocul cu propria minte. Ei bine, eu nu ma mai asez la tabla de joc de ceva timp. Am aruncat piesele. Nu ma mai doboara grandoarea competitiei, cei 2000 de sportivi din sala, cele 7-8 meciuri care ma asteapta intr-o zi. I just don't give a fuck! (pardon my french). Stiu, pare un cliseu insa nu este. Am ajuns sa simt asa si ma bucur, cel mai bine e sa nu simti nimic. Absolut nimic.

Tragand o mica linie (nu ca Adi Mutu) ajung la concluzia ca totul a meritat. Cel putin asa simt. Toate sacrificiile, tot chinul, toata durerea, toata transpiratia. Nu am facut-o pentru un ideal maret, nu am facut-o ca eu, Florian Ceafalau, sa ies campion mondial. Am facut-o pentu ca sunt un luptator, si asta fac luptatorii. Se antreneaza, dau tot ce au in ei, uita de tot si toate, se focuseaza pe un singur lucru: competitia. Iar asta este un principiu general in viata. Cand vrei ceva, fie ca e sa intri la facultate, sa te lasi de tigari sau sa iti iei o masina tare, trebuie sa te focusezi pe acel lucru. Sa „eat, drink, sleep” acel lucru. Sa traiesti pentru asta. Pana la urma, viata sportiva trece cat ai zice "campion" si te trezesti la batranete ca nu mai poti nici daca vrei.

Si daca tot am personalizat aceasta „scrisoare catre nimeni” si probabil trei sferturi dintre cititori au parasit de mult pagina, asa cum spuneam si mai devreme, am o mega super dedicatie pentru ca vreau sa le multumesc catorva persoane. In primul rand lui Cip si Alin, care s-au antrenat alaturi de mine si au tras de ei si de mine desi nu aveau nici jumatate din motivele si motivatia mea, lui Tudor (daca Universul a avut Big Bang-ul care a creat planetele, noi il avem pe Big Coach care ne-a creat pe noi), lui Miles, Cata, Muscalu, Eugen, Paulica, Biceps si toti ceilalti care vin sa faca sparring cu mine mai mereu, lui Camil si Remus pentru ca sunt un model pentru mine si chiar sunt mandru ca sunt coleg de generatie cu doi campioni ca ei, lui Leo pentru ca este o enorma sursa de inspiratie, in primul rand in plan psihologic, lui Bogdan Stan si baietilor care au incredere in mine si ma sustin, lui Carlos, ca sa fie si el „baietas” si sa nu se mai ia lumea de el :), prietenilor pe care nu i-am mai vazut de cateva saptamani si... celor pe care am uitat sa ii mentionez :) Efortul meu nu ar fi fost posibil daca nu erati voi.

„A man is what a man has inside” ~ Renzo Gracie